Unde vor sta efectiv datele noastre?
Unde alegeți, și verificăm că e chiar acolo. Sistemele noastre stau la OVHcloud, București și pe Microsoft Azure, Poland Central, ambele în Spațiul Economic European, iar locația a fost confirmată interogând serviciul de metadate al mașinii virtuale și registrul adresei — nu citind documentația furnizorului. Verificarea contează: pentru un transfer în interiorul Spațiului Economic European, capitolul privind transferurile din Legea 195/2024 nu se aplică și nu sunt necesare autorizări speciale. În afara lui, apare un dosar de garanții.
De ce server propriu și nu o platformă gestionată?
Nu întotdeauna. O platformă gestionată e alegerea corectă când echipa e mică, traficul e neregulat și nimic din stivă nu are cerințe de rezidență. Serverul propriu devine argumentul mai bun în trei situații: când datele trebuie să rămână într-o jurisdicție anume, când costul devine imprevizibil la scară, și când vreți să puteți lua totul și pleca. Am făcut și migrarea inversă pentru un sistem propriu: de la o bază de date găzduită în Statele Unite la o stivă autogăzduită în Uniunea Europeană, cu opt containere — bază de date, autentificare, interfață REST, timp real, stocare, metadate, panou și poartă de acces.
Ce se întâmplă dacă o publicare iese prost?
Se revine, și de preferat singură. Versiunea anterioară rămâne pe disc lângă cea nouă, iar după publicare o verificare cere pagina reală și confirmă că fișierul servit e cel abia construit; dacă nu, scriptul revine automat. Unde folosim comutarea atomică de legătură simbolică, revenirea e o singură operație. Nu e o descriere de broșură — mecanismul a prins deja o publicare cu un pachet vechi rămas în directorul de lucru al runnerului și a anulat-o.
Faceți copii de siguranță? Cât de des și le testați?
Zilnic acolo unde am construit-o — și subliniem asta, pentru că o copie automată nu apare de la sine când muți o aplicație pe un server. Copia rulează la oră fixă, se recuperează la următorul boot dacă mașina era oprită, iar dacă exportul iese gol execuția e tratată ca eșec. Copia pleacă și în afara mașinii, într-o regiune din Uniunea Europeană, cu replicare, versionare, ștergere reversibilă și expirare automată. Testul de restaurare face parte din livrare: o copie nerestaurată niciodată e o presupunere, nu o copie.
Cine află primul când ceva cade?
Depinde ce am construit, și merită spus fără înflorituri. Verificările de sănătate la nivel de container și punctele de stare ale aplicațiilor există; alarma către un canal de mesagerie, cu limitare de frecvență, există acolo unde am construit-o. Un punct de verificare a stării pe care nu-l interoghează nimeni nu e monitorizare — e o pagină. Dacă vreți monitorizare adevărată, este o etapă separată, cu un observator extern care interoghează periodic și cu un destinatar al alertei care are voie să fie trezit.
Aplicați automat migrările bazei de date la fiecare publicare?
Nu, și este o decizie luată în cunoștință de cauză, nu o scăpare. Lanțul de publicare construiește și copiază codul; atât. Schimbările de schemă sunt fișiere versionate în depozit, aplicate manual, cu copie de siguranță proaspătă în spate, iar componentele care își țin schema în memorie se repornesc după. O migrare aplicată automat pe producție de un proces care nu știe ce e în tabelă e felul obișnuit în care se pierd date ireversibil.
Cum evitați ca lanțul vostru de publicare să devină o cale de atac?
Prin trei reguli. Acțiunile externe sunt fixate pe amprenta completă a commitului, nu pe etichetă — în martie 2026 o acțiune folosită pe scară largă a fost re-direcționată de la etichetele ei către cod malițios și a atins peste 23.000 de depozite în 24 de ore. Copia de lucru nu păstrează credențiale. Publicarea nu se face cu o cheie de acces stocată în platforma de cod, ci printr-un executant propriu care rulează pe mașina țintă, cu drepturi acordate punctual. Recunoaștem că nu toate proiectele noastre mai vechi respectă încă toate trei; migrarea lor e o lucrare în sine.
Preluați o infrastructură făcută de altcineva?
Da, și prima trecere e întotdeauna un inventar, nu o modificare. Ce rulează efectiv, sub ce supraveghetor, cu ce versiuni, ce porturi sunt expuse, ce copii de siguranță există, dacă vreuna a fost restaurată vreodată, ce secrete au ajuns în depozite și în ce măsură configurația din depozit mai seamănă cu fișierul de pe server. Ultima verificare produce aproape mereu ceva: avem documentat, într-un proiect propriu, un fișier de configurație editat direct pe producție, care a lăsat o copie de rezervă cu marcă de timp alături.
Ce se întâmplă dacă vrem să lucrăm cu altcineva?
Plecați cu totul. Infrastructura stă pe conturile voastre la furnizor de la început, iar predarea include depozitul cu toate configurațiile de server, procedura de publicare și de revenire, procedura de restaurare testată și lista sarcinilor programate cu ce face fiecare. Blocarea împotriva ștergerii accidentale a grupului de resurse de producție se pune de la instalare. Dacă un furnizor vă condiționează plecarea de rescrierea infrastructurii, asta era problema, nu tehnologia.