Un cod QR. Sau un fișier care trece prin lumină.

Printr-un lanț de cameră simulat, la 10 cadre pe secundă, cu codurile umplând cea mai mare parte a imaginii la 3-5 pixeli de cameră per modul, toate cele patru configurații au ieșit cu hash verificat: alb-negru pe o bandă 15,8 KB/s, alb-negru pe patru benzi 37,7 KB/s, culoare pe o bandă 40,1 KB/s, culoare pe patru benzi 115,7 KB/s. Culoarea pe o singură bandă bate alb-negrul pe patru. Rata de ratare a fost zero peste tot. Reține de unde vin cifrele: cadre geometrice perfecte, fără obiectiv și fără mișcare. Un telefon adevărat nu a fost încă pus în fața lor.

Camera e cerută la 1920x1080 la 30 de cadre pe secundă, cu preferință pentru cea din spate; dacă Android refuză constrângerea, cădem pe orice cameră. Fiecare cadru capturat e redus la 1280 px pe latura lungă înainte de decodare. Ce contează cu adevărat nu e rezoluția, ci câți pixeli de senzor cad pe un modul: alb-negrul are nevoie de aproximativ trei, culoarea de aproximativ dublu, pentru că lanțul video al telefonului livrează de obicei 4:2:0 și înjumătățește ambele planuri de culoare în ambele direcții. Detaliul fin de culoare e primul lucru pe care o cameră reală îl distruge.

Pentru că singurul lucru pe care dispozitivul care trimite îl poate măsura e câte simboluri au produs propriile lui codificatoare față de câte i s-au cerut — o afirmație despre un procesor, nu despre o cameră aflată la două palme. Un laptop nu ratează niciodată o treaptă, deci un controler care citește „zero ratări” ca „mai dă-i drumul” urcă până în vârf și pune pe ecran patru coduri care se schimbă de treizeci de ori pe secundă, pe care nimic nu le poate scana. Asta chiar s-a livrat o dată și un om a găsit-o într-un minut. Acum modul automat e plafonat la o bandă, alb-negru, versiunea 26 și 15 cadre pe secundă. 15 nu e o cifră rotundă: o cameră de telefon înregistrează la 30 și nu e sincronizată cu ecranul, deci un cadru trebuie să stea afișat două expuneri consecutive — 67 ms — ca să fie prins întreg.

Nimic special, și asta e tot rostul. Nu există numere de ordine de recuperat. Codificatorul produce pachete de reparație în proporție de 2x față de simbolurile sursă — măsurat pe acest cod: la 60% pierdere de cadre, un set de aproximativ 2x K recuperează 2 MB fără ca lista să fie redată vreodată a doua oară. Plafonul absolut e 60.000 de pachete; peste el expeditorul pur și simplu reia lista mai des, ceea ce costă timp, nu memorie. Dacă totuși ceva iese greșit, hash-ul SHA-256 prinde asta și transferul eșuează declarat în loc să livreze un fișier corupt.

Nu, și nu e o scăpare. Nu există canal de retur — un ecran emite lumină, iar lumina nu se întoarce cu confirmări. Finalizarea se vede pe dispozitivul care recepționează. Orice interfață care ar pretinde altceva ar minți, și am avut deja o dată un test care oferea exact această dovadă pe care produsul n-o are niciodată: simularea își calcula rata de ratare din ce reușea camera simulată să rezolve. Aceea e un canal de retur. Când un test și codul livrat nu sunt de acord asupra a ce se poate ști, testul e cel care minte.

32 MB, refuzat la selecție dacă e mai mare. Limita nu vine din protocol, ci din memoria unei file de browser: RaptorQ materializează toate pachetele deodată, iar un fișier de 50 MB la raport 2x ar însemna 150 MB de tablouri vii, suficient cât să omoare fila unui telefon. Codificarea rulează sincron pe firul principal, măsurată la 2,5 secunde pentru 32 MB pe calculator. Ce călătorește efectiv nu e mărimea fișierului: plicul e comprimat cu gzip înainte de RaptorQ, deci un tabel de 1 MB e câteva kilooctete de pachete, iar o fotografie de 1 MB e un megaoctet de pachete.

Nici, nici. Nu există cont și nu există abonament. După prima vizită paginile funcționează fără rețea, pentru că totul — inclusiv cele două binare WebAssembly — e servit din propriul domeniu. Merită spus și ce am învățat pe drum: un service worker înregistrat nu înseamnă suport offline. La prima încărcare pagina și resursele ei sunt aduse înainte ca workerul să preia controlul, deci handlerul lui nu le vede niciodată. Pagina își raportează propriile resurse prin Performance API în loc să presupună.